Agresivitatea este definită ca fiind orice comportament ostil, distructiv al unui individ. Poate fi îndreptată împotriva altor persoane, obiecte sau animale, precum şi împotriva fiinţei proprii, ca autoagresivitate. Agresivitatea poate fi verbală şi fizică, aplicată direct sau indirect asupra victimei, manifestă sau pasivă. De exemplu, încăpăţânarea, tărăgănarea lucrurilor, opoziţia tăcută, stilul „spune ca el, dar fac ca mine” sunt forme de agresivitate pasivă.
Irina-Petrea-agresivitatea-la-copiiAdesea agresivitatea este considerată a fi sinonimă cu violenţă, deşi nu orice conduită agresivă presupune şi violenţă, după cum nu orice act violent este însoţit de agresivitate. De exemplu, şantajul emoţional (o formă de violenţă psihică) nu este în mod necesar însoţit de agresivitate. Violenţa presupune dorinţa de a distruge, de a vătăma, de a produce suferinţă, pe când agresivitatea, adesea, urmăreşte alte scopuri: afişarea, demonstrarea masculinităţii, a puterii, autoapărarea, obţinerea de beneficii materiale, atragerea atenţiei, răzbunarea etc.
De asemenea, nu orice comportament agresiv constituie un act antisocial, după cum nu orice act antisocial este însoţit de agresivitate. De pildă, agresivitatea sportivilor în timpul competiţiei nu este un act antisocial. Furtul din buzunare este un act antisocial, dar nu este însoţit de violenţă ori agresivitate.
În pofida tuturor acestor nuanţări şi delimitări semantice, sociologice şi psihologice, violenţa se alimentează din agresivitate, iar actele de violenţă capătă adesea şi un caracter antisocial.
Sursele agresivităţii.
Frustrarea este una din principalele surse ale agresivităţii umane. Frustrarea (lipsirea) de obiect şi frustrarea de relaţie (de pildă, o iubire neîmpărtăşită, părăsirea partenerului, divorţul) conduc la manifestări ostile, distructive, din partea celui frustrat. Indivizii, adulţi sau copii, au o toleranţă diferită la frustrare, cei cu toleranţă scăzută fiind mai agresivi decât cei cu o toleranţă mai ridicată. De asemenea, copiii au, în general, o toleranţă mai scăzută la frustrare decât adulţii.
Teama, anxietatea constituie o altă sursă importantă a agresivităţii. De multe ori, copiii (dar şi adulţii!) care nu îşi pot exprima teama prin cuvinte, se comportă agresiv atunci când se simt angoasaţi sau ameninţaţi. Agresivitatea copilului se manifesă uneori chiar asupra obiectului care îi produce teamă: copilul aruncă cu pietre în căţeii de care se teme, îşi loveşte părintele care l-a ameninţă cu retragerea iubirii („Eşti copil rău, nu te mai iubesc”) sau cu părăsirea („Plec la alt copil”). Un copil cu un ataşament nesecurizat faţă de părintele său este greu de consolat atunci când este separat de acesta, iar în momentul revederii, în loc să se bucure, copilul se manifestă agresiv faţă de el: îl ceartă, îl loveşte, îl muşcă, plânge, urlă. Şi adulţii se pot comporta similar atunci când se simt ameninţaţi sau anxioşi.
Provocarea verbală, dar şi fizică constituie adesea o sursă sigură pentru un comportament agresiv atât la copii, cât şi la adulţi.
Urmărirea materialelor video cu caracter violent şi pornografic, jocurile violente pe calculator, duc la intensificarea şi creştera frecvenţei comportamentelor agresive, violente şi antisociale, cu atât mai mult cu cât accesul copiilor la astfel de materiale (pe internet, în presă sau la televizor) are loc la vârste mai mici. Se produce o desensibilizare a copiilor faţă de suferinţa altor persoane sau a animalelor, mai curând decât un catharsis, aşa cum se afirmă adesea, putându-se ajunse la comiterea unor acte de sadism chiar din partea unor copii cu vârste foarte mici, la abuzuri fizice, verbale şi chiar sexuale comise de adolescenţi şi copiii împotriva altor copii. Faptele şi statisticile stau mărturie în acest sens.
Mediul familial şi social agresiv, violent şi antisocial contribuie în mare măsură la dezvoltarea conduitei agresive şi violente, dar şi a celei antisociale la copii şi tineri. Familiile marcate de violenţă domestică, mediile sociale sărace, defavorizate, unde violenţa şi delincvenţa devin normale, distorsionează complet percepţia acestor atitudini şi conduite, copiii valorizându-le aşa cum au văzut că fac adulţii sau însuşindu-şi-le în lipsa oricărei forme alternative de comportament. Cu alte cuvinte, fac şi ei ce au văzut în familia lor şi în mediul în care au crescut.
Au fost identificaţi şi alţi factori favorizanţi ai agresivităţii: canicula, aglomeraţia urbană, durerea fizică sau boala. Prin urmare, în asemenea condiţii aflate dincolo de controlul nostru este important să ţinem seama că noi înşine, dar şi cei din jurul nostru, mai ales copiii, au o toleranţă mai scăzută decât de obicei la frustrare şi de aceea ne putem manifesta cu toţii mai agresiv decât de obicei.
Prevenirea agresivităţii la copii.
Dincolo de situaţiile pe care le-am menţionat mai sus, situaţii în care este bine să facem un efort de autocontrol şi să ne abţinem de la a provoca conflicte, cum putem controla agresivitatea la copii? Evident, unii părinţi s-ar putea întreba chiar dacă este bine dacă nu cumva îi facem astfel mai vulnerabili, nu cumva îi transformă în looseri. Alţi părinţi, nici nu mai stau pe gânduri, ei înşişi cultivând conduita agresivă şi violentă la proprii copii pentru a-i „pregăti mai bine să facă faţă în lumea mare şi rea”.
Dacă trăieşti într-un cartier marcat de o rată mare a criminalităţii şi ai de gând să locuieşti acolo toată viaţa sau chiar te îndeletniceşti cu actele criminale, probabil că nu vei lectura acest articol şi vei continua să îţi educi copilul în spiritul familiei şi al cartierului. Când Codul Penal este pentru părinte singurul nomenclator de meserii „valabile”, discuţia nu mai are rost şi tragem linie aici.
Pentru toţi ceilalţi părinţi, se cuvine să spunem că agresivitatea este instinctivă, inerentă şi chiar utilă în natură, asigurând supravieţuirea speciei. În cultură, însă, adică într-o societate civilizată, agresivitatea este neacceptată, instinctele sunt „puse sub ascultare” de normele sociale – afară de cazul în care sublimează sub formă de:
– operă literară (de pildă, poezia şi proza militantă),
– operă de artă (de pildă, „Guernica” lui Picasso),
– sport sau sub orice altă formă de activitate civilizată (curent politic, filosofic, joc etc.).Irina-Petrea-agresivitatea-la-copii-sport
Comportamentele agresive nu asigură succesul copilului nici la şcoală, nici mai târziu în profesia lui, nici în viaţa personală. Cel mult, îi pot asigura supravieţuirea şi „succesul” într-un mediu marcat de delincvenţă, sărăcie, de multe ori, aflat la marginea societăţii (de pildă, în viaţa din „cartier”).
Cum putem controla agresivitatea la copii? Educaţia este cheia.
Educaţia emoţională pentru recunoaştera şi înţelegerea corectă a emoţiilor şi sentimentelor, exprimarea lor verbală adecvată şi înţelegerea corectă a emoţiilor şi trăirilor celorlalţi.
Amânarea plăcerii. Copilul căruia i se face pe plac imediat, mereu, pentru a i se evita disconfortul, creşte având nerealista aşteptare ca toată lumea, de fiecare dată, să îi facă de îndată pe plac, să obţină ceea ce îşi doreşte pe loc, fără să ţină cont de nimeni şi de nimic. În acest sens, disciplinarea copilului, introducerea de norme şi reguli pe care să le respecte îl obişnuieşte de mic să îşi amâne plăcerea de moment în scopul unui obiectiv mai important, să tolereze amânarea şi situaţia de moment care, poate nu îi este cea mai confortabilă. Amânarea plăcerii începe chiar cu educaţia sfincteriană, deci de la 18 -20 de luni.
Cultivarea unui mod de gândire raţional, bazat pe flexibilitate şi aşteptări realiste versus inflexibilitate şi aşteptări nerealiste. Care sunt elementele-cheie ale unei gândiri raţionale, flexibile, non-absolutiste, bazate pe preferinţă şi acceptare şi nu pe „trebuie” absolut? Necatastrofizarea versus catastrofizarea situaţiilor („nu este acesta răul cel mai mare care mi se poate întâmpla”), toleranţă crescută la frustrare versus toleranţă scăzută (atenţie la diferenţa dintre „nu pot tolera aşa ceva” versus „nu vreau să tolerez aşa ceva”). Faptul că nu suntem dispuşi să tolerăm o situaţie nu înseamnă că aceasta este intolerabilă! Evaluarea contextuală versus evaluarea globală (faptul că am picat la un examen nu înseamnă că sunt un incapabil, ci că nu m-am pregătit suficient de mult, lucru care poate fi îmbunătăţit). Prin urmare, sunt de evitat generalizările în situaţii nedorite sau neplăcute, gândirea catastrofizantă, permanetizarea situaţiilor neplăcute şi personalizarea lor.
Combaterea răsfăţului. Copilul răsfăţat este copilul care primeşte orice îşi doreşte fără să dea nimic în schimb. Un asemenea copil creşte considerând că toată lumea este datoare să îi facă pe plac, are o toleranţă la frustrare scăzută atunci când nu i se dă satisfacţie şi devine agresiv, poate chiar violent în atare situaţie. De altfel, nu puţine sunt cazurile de indivizi care ajung să aibe probleme la şcoală, la serviciu, ba chiar şi cu legea pentru că, netolerând frustrarea, consideră că pot apela la orice mijloc, inclusiv unul antisocial (furt, fals, uz de fals, înşelătorie, fraudă, viol etc.) pentru a-şi atinge scopul, pentru a obţine satisfacţia.
Impunerea unor reguli stricte cu privire la distrugerea intenţionată de obiecte, vătămarea intenţionată a persoanelor, a lor înşişi şi a altor vieţuitoare. Copiii pot distruge din neatenţie, din nepăsare şi fără intenţie obiecte, îşi pot face rău lor şi altora fără să îşi dea seama de ceea ce au făcut decât ulterior comiterii faptei (şi poate nici atunci). În cele mai multe astfel de cazuri, pedeapsa decurge chiar din consecinţa naturală a faptei (pierderea obiectului, a atenţiei, retragerea prieteniei etc). În alte situaţii însă, aceste distrugeri sau vătămări sunt săvârşite cu intenţie şi aceasta trebuie pedepsită prin aplicarea unor consecinţe logice (time out, retragerea privilegiilor, a sprijinului pentru anumite activităţi, neînlocuirea obiectului distrus şi pierdut astfel, plata pentru paguba produsă prin retragerea banilor de buzunar etc.). Nesancţionarea sau sancţionarea necorespunzătoare a unor astfel de comportamente duce la repetarea lor.
Oferirea de exemple personale corecte şi învăţarea de comportamente alternative adecvate la comportamentele agresive este, de asemenea, o metodă importantă de prevenire a conduitei agresive la copii. Adesea părinţii interzic şi pedepsesc un comportament agresiv, cu explicaţii sau fără, dar uită lucrul cel mai important: să-i arate copilului CE ALTCEVA SĂ FACĂ într-o situaţie similară, CUM ALTFEL SĂ PROCEDEZE. Exemplul personal este un factor cheie, oricât l-am învăţa noi pe copil cum să se comporte corect, adecvat, dacă nu punem în practica lecţiile pe care i le dăm, nimic nu facem. Putem să-l pedepsim oricât pentru agresivitatea lui, dacă vom înjura, ne vom brusca, răsti la el sau la alţii, vom arunca cu obiecte, ne vom arunca unii altora vorbe urâte în faţa lui, vom deveni lupi moralişti, lipsiţi de credibilitate. Aşchia nu sare departe de trunchi.
Poveştile cu tâlc îl pot ajuta pe copil să priceapă într-o formă metaforică şi uşor de înţeles consecinţele unui comportament agresiv (cu sau fără violenţă) şi ale neascultării. Acestea nu trebuie neapărat interpretate de părinţi pentru copii, cât mai ales povestite cu vocea şi atitudinea potrivită pentru a stârni interesul copilui.
Jocurile de rol sunt foarte potrivite pentru a învăţa în joacă, deci într-o formă accesibilă puterii de înţelegere a copilului şi într-o manieră plăcută pentru el, diverse situaţii de viaţă şi roluri pe care le avem în societate. Creând spontan scenarii similare celor din viaţa reală, folosind păpuşile (antropomorfe sau zoomorfe), putem să învăţăm copiii care sunt consecinţele comportamentului agresiv şi violent, dar, mai ales, care sunt alternativele la un asemenea comportament.
Practicarea de sporturi şi activităţi cu caracter sportiv conduc la transformarea agresivităţii brute într-o formă de competitivitate organizată pe bază de reguli (deci disciplinată). Nu uitaţi că una este bătaia din stradă şi cu totul altceva lupta din ring, chiar dacă multe persoane nu reuşesc nicidecum să facă diferenţa şi susţin că ar fi totuna!
sursa
